Clopotele lumii bat fara de-ncetare/ In tampla rece a tristei mele nopti/ Mi-e chipul diafan si fara de visare/ Caci veche e povara tristei mele sorti/ Oh, ce flamand pustiul ma va inghiti/ Cand gandurile mele-naripate n-au sa te gaseasca/ Atunci am sa te brodez pe ceruri cu margini argintii/ Spre care ochii mei de dor sa se topeasca/ In asteptarea ta, cine stie, poate/ Vor creste peste mine, de tot soiul, flori/ Cand peste tarmurile marii agitate/ Vor trece agale stol de pasari albe-n zori

Sta-n pragul lumii toamna neclintita/ Cu parul ud si cu picioarele reci/ Trecand peste ea dimineti despuiate de vise/ Si nopti despuiate de tristeti/ Pe tample i se-ntind fara de margini cerul si pamantul/ Ea asternuta intre astazi si ieri, isi sterge cu mainile goale de pe frunte timpul/ Si din coltul ochilor ei gem trupuri plapande/ Gem frunze cu trupuri plapande/ Lasa-mi toamna sufletul gol, decat prea plin de tine...