Din pustiu se auzeau ecouri de singurătate
Vântul le izbea de peretii albi ai dimineții
Timpul curgea anapoda în spatiul lui limitat 
Si aveam impresia ca orele vroiau să evadeze din ceasul lor de sticla.
De la ferestrele zidite ale lumii
Ma hrăneam cu gandul existentei lui Dumnezeu
Îmi scriam in taina pacatele cu litere de foc
Ce-mi mistuiau sufletul
Pana cand il transforma intr-o cenusa caldă
Am simţit nevoia unei rugaciuni
Dar mi se desirau pe buze cuvintele
Si am ramas cu o mirare ascunsa
Că în piept continua sa-mi bata clopotele credintei
Ca dintr-un templu al bunatatii
În clipa aceea as fi cazut jertfă vietii
Caci in nari adulmecam frica unei morti iminente
Pentru întâia oara am plans
Cu lacrimile unui copil în care ardea dorinta
De a prinde în brate apusul
Ca pentru a nu stiu câta oară
Să nu se loveasca de pământ
Si să se spargă
În cioburi de lumini sfâsietoare