Ingerii mei tacuti, imblanzitorii de demoni! / Nu-mi vorbesc niciodata, sunt umbra trupului meu/ Ei stiu totul, stiu cat de mult urasc ploaia/ Dar poate ca si cerul are ochi care plang/ Iar eu n-as face decat sa-i urasc suferinta/ Daca ploaia nu-i ploaie, ci lacrimi?/ Ingerii mei tacuti, stiu totul/ Ei stiu ca intre existenta si uitare sunt chinuita de intrebari/ Toti ochii omenesti , plang!/ Poate ca mai mult decat sa observe, au fost facuti sa planga/ Este destinul lor, nu al meu/ Eu n-am vrut sa plang niciodata/ Eu am vrut sa calatoresc in cautarea fericirii / E teribila ca moartea, cand nu o gasesti/ Poate ca oamenii nu depind in totalitate de fericire/ Poate ca depind mai mult unii de altii/ Ingerii mei tacuti, ei stau de veghe fara sa ma intrerupa din ganduri/ Si sub aripile lor mi-e noaptea mai prietenoasa